Oameni ne la locul lor

Oameni ne la locul lor

Nu m-am întâmplat decât de două ori, fizic, alături de „Premianţii fără premii”. Şi asta, destul de recent. Dar i-am urmărit încă de la început. Oameni deştepţi. Oameni harnici. Oameni simpli. Şi puri. Oameni faini. Dăruiţi cu har. Fiecare, altul. Al tuturor, însă, dumnezeiesc. Oameni luminoşi. Oameni-Lumină.

... Dar n-am reuşit încă să înţeleg nici până acum cine pe cine premiază: NOI - iniţiatorii campaniei împreună cu cei care, într-un fel sau altul, o susţin – sau EI, cei numiţi  generic „Premianţi”. Preţ de câteva minute, sâmbătă de sâmbătă, în centrul Devei. Premianţii. Oamenii-Premiu. Pentru apropiaţii lor. Pentru comunitate. Pentru societate. Pentru Ţară (Mult dincolo, însă, de orice prost înţeles patriotism). Dincoace de vanităţi. Exact acolo unde viaţa este ea însăşi. Cu bune şi rele. Asumate responsabil. Şi curat. Şi transformate, cu toatele, în rod. Înapoi dăruit nouă, celorlalţi. Cei din publicul care-i aplaudă. Care-i strânge în braţe. Le sărută obrajii sau dreapta. Zâmbesc conjunctural în fotografii. Apoi pleacă. Fiecare la rostul său, la viaţa sa.

Şi mă întreb: Oare câţi dintre noi, aceşti „ceilalţi”, am şi învăţat câte ceva din fiecare lecţie vie, avută în faţă, într-o sâmbătă sau alta? Lecţia modestiei. A bunului-simţ. A lucrului bine făcut. A bucuriei de a dărui, de a se dărui, fără a aştepta recompensă din partea cuiva. A simplităţii. Se spune că munca pe care o avem de făcut fiecare, zi de zi, e modul nostru de a ne ruga. Sau ar trebui să fie. A munci. A ne ruga. Cu încredere. Cu smerenie. Cu sudoare. Cu poticneli. Cu căderi. Cu tremurare. Cu rost. Cu lacrimă, uneori. Cu drag. Cu sinceritate.

...Iar dacă am înţeles, totuşi, ceva din povestea asta, din realitatea asta frumoasă numită „Premianţii fără premii” e că oamenii aceştia nu sunt la locul lor. Acolo, în centrul Devei, în faţa unor necunoscuţi, toţi păreau stingheri. Străini. Emoţionaţi. Uimiţi. „Da’ n-am făcut nimic special!...”. Oameni ne la locul lor. Da. Pentru că, nu-i aşa?, locul lor e în altă parte. În atelier, dând viaţă visului din copilărie. În vârful munţilor, cu oile, aşteptând centenarul vieţii să-i bată la uşă. În zbor, deasupra propriilor vise, cu aripile parapantei. În faţa colii albe, caligrafiind cuvinte simple şi rânduindu-le frumos în versuri. Într-o peşteră, umplându-i golul cu muzică şi frumos. În istoria dacilor, desprăfuindu-le cetăţile. În Ţara-cireşilor-în-floare, făcând, cu penelul, reverenţe în faţa Împăratului. Într-o durută tremurare, ducându-şi cu demnitate crucea. În apropiere de cer, învăţând pruncii să zboare prin cuvânt, cu aripi sau fără. Acasă, crescând copiii înstrăinaţi de proprii lor părinţi. În faţa lemnului, transformându-l în artă. Ţinând lutul în palme şi transformându-l, rotitor, în altceva...

În altă parte. Locul acestor oameni e în altă parte. Aici, în centrul oraşului, sunt oameni ne la locul lor. De aceea, poate, stau puţin, apoi pleacă. Se întorc la rosturile lor frumoase, născătoare de frumos. De rămas, i-am putea face să rămână undeva: în sufletele noastre, devenind tot mai mari, mai încăpătoare, mai frumoase, poate, cu fiecare premiant adăpostit în ele.

„Premianţii fără premii! – oameni ne la locul lor. Zic eu.

Şi semnez, cu recunoştinţă şi respect, Camelia Stârcescu.