Oameni ne la locul lor
Nu m-am
întâmplat decât de două ori, fizic, alături de „Premianţii fără premii”. Şi
asta, destul de recent. Dar i-am urmărit încă de la început. Oameni deştepţi.
Oameni harnici. Oameni simpli. Şi puri. Oameni faini. Dăruiţi cu har. Fiecare,
altul. Al tuturor, însă, dumnezeiesc. Oameni luminoşi. Oameni-Lumină.
... Dar n-am
reuşit încă să înţeleg nici până acum cine pe cine premiază: NOI - iniţiatorii
campaniei împreună cu cei care, într-un fel sau altul, o susţin – sau EI, cei
numiţi generic „Premianţi”. Preţ de
câteva minute, sâmbătă de sâmbătă, în centrul Devei. Premianţii.
Oamenii-Premiu. Pentru apropiaţii lor. Pentru comunitate. Pentru societate.
Pentru Ţară (Mult dincolo, însă, de orice prost înţeles patriotism). Dincoace
de vanităţi. Exact acolo unde viaţa este ea însăşi. Cu bune şi rele. Asumate
responsabil. Şi curat. Şi transformate, cu toatele, în rod. Înapoi dăruit nouă,
celorlalţi. Cei din publicul care-i aplaudă. Care-i strânge în braţe. Le sărută
obrajii sau dreapta. Zâmbesc conjunctural în fotografii. Apoi pleacă. Fiecare la
rostul său, la viaţa sa.
Şi mă întreb:
Oare câţi dintre noi, aceşti „ceilalţi”, am şi învăţat câte ceva din fiecare
lecţie vie, avută în faţă, într-o sâmbătă sau alta? Lecţia modestiei. A
bunului-simţ. A lucrului bine făcut. A bucuriei de a dărui, de a se dărui, fără
a aştepta recompensă din partea cuiva. A simplităţii. Se spune că munca pe care
o avem de făcut fiecare, zi de zi, e modul nostru de a ne ruga. Sau ar trebui
să fie. A munci. A ne ruga. Cu încredere. Cu smerenie. Cu sudoare. Cu
poticneli. Cu căderi. Cu tremurare. Cu rost. Cu lacrimă, uneori. Cu drag. Cu
sinceritate.
...Iar dacă
am înţeles, totuşi, ceva din povestea asta, din realitatea asta frumoasă numită
„Premianţii fără premii” e că oamenii aceştia nu sunt la locul lor. Acolo, în
centrul Devei, în faţa unor necunoscuţi, toţi păreau stingheri. Străini.
Emoţionaţi. Uimiţi. „Da’ n-am făcut nimic special!...”. Oameni ne la locul lor.
Da. Pentru că, nu-i aşa?, locul lor e în altă parte. În atelier, dând viaţă
visului din copilărie. În vârful munţilor, cu oile, aşteptând centenarul vieţii
să-i bată la uşă. În zbor, deasupra propriilor vise, cu aripile parapantei. În
faţa colii albe, caligrafiind cuvinte simple şi rânduindu-le frumos în versuri.
Într-o peşteră, umplându-i golul cu muzică şi frumos. În istoria dacilor,
desprăfuindu-le cetăţile. În Ţara-cireşilor-în-floare, făcând, cu penelul,
reverenţe în faţa Împăratului. Într-o durută tremurare, ducându-şi cu demnitate
crucea. În apropiere de cer, învăţând pruncii să zboare prin cuvânt, cu aripi sau
fără. Acasă, crescând copiii înstrăinaţi de proprii lor părinţi. În faţa
lemnului, transformându-l în artă. Ţinând lutul în palme şi transformându-l,
rotitor, în altceva...
În altă
parte. Locul acestor oameni e în altă parte. Aici, în centrul oraşului, sunt oameni
ne la locul lor. De aceea, poate, stau puţin, apoi pleacă. Se întorc la
rosturile lor frumoase, născătoare de frumos. De rămas, i-am putea face să
rămână undeva: în sufletele noastre, devenind tot mai mari, mai încăpătoare, mai
frumoase, poate, cu fiecare premiant adăpostit în ele.
„Premianţii
fără premii! – oameni ne la locul lor. Zic eu.
Şi semnez, cu
recunoştinţă şi respect, Camelia Stârcescu.