Fără duşmani

          Există în viaţă clipe care, fără să ne dăm seama de ce anume, ne dezvăluie adevăruri pe lângă care trecusem, până atunci, fără a şti. Aproape sau departe, le-am trăit, ne-am lovit de ele, le-am suportat rana, dar n-am încercat să ne apărăm pentru că nu le conştientizam întru totul realitatea. Un adevăr mi se descoperă azi şi mulţumesc lui DUMNEZEU pentru asta: nu există duşmani! Şi, cum ceea ce nu intră în spiritul lui „a fi” nu-l poate atinge nici pe cel al lui „a avea”, devine simplu: nu avem duşmani!

          DUMNEZEU l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa. Om – oglindă întreagă; oameni – cioburi fără a căror îmbinare perfectă imaginea nu poate exista. Sau nu cu adevărat. Ori DUMNEZEU există! Oglinda nu-ţi dă mai mult decât imaginea pe care tu i-o pui în faţă. Nu sunt nimănui duşman – atâta timp cât recunosc identitatea perfectă între sufletul meu şi Dumnezeire, deci nu există duşmani! Există doar oameni care nu mă cunosc suficient, oameni pe care nu-i cunosc suficient. Din ignoranţă, poate. Sau din egoism. Va trebui să-i descopăr, să mă las descoperită de ei. Să le ofer zâmbetul meu obişnuit, neconvenţional. Şi sănătos. Să le întind mâna atunci când vieţile lor cerşesc, neîncuvântat, ajutor. Să le presar cărările cu flori şi poezie şi lumină. Altrusim. Legea morală a supravieţuirii demne. Poliţa de asigurare în alb pentru somn liniştit. Totul – oamenilor! Lacrimi – nu. Niciodată! Lacrimile sunt un dar ceresc pe care oamenii trebuie să-l ştie, să-l simtă existând în tine, fără să-l vadă, fără să-l atingă. Pentru a rămâne adevăr dumnezeiesc, în adevăr.

          Oameni. Care nu-mi sunt duşmani... Dar nu mă cunosc suficient...

(9 mai 1993)