Trec zile în şir în care ni se
pare că trăim. Ne amăgim că ceea ce ni se întâmplă putem numi viaţă, din
comoditate, însă, şi mult prea rar din conştienta asumare a unei atari
realităţi. Mai degrabă vieţuim, zic, prizonieri voluntari în labirinturi de
compromisuri şi gesturi mecanice, care ne reprezintă sau nu, ne fac sau nu
bine, ne fac sau nu plăcere... Acceptăm alături oameni care ne mint, cu talent
sau fără, oameni care ne calcă în picioare demnitatea, sufletul, viaţa...
Tăcem. Mergem mai departe. Noi? Sau umbra aceea care ne poartă numele şi cu
care ne trezim, într-o zi, că nu avem nici o legătură? Când ne-a creat,
DUMNEZEU ne-a dat, întâi de toate, un suflet şi
abia mai apoi un trup, drept haină care să-l poarte prin lume. Ce
s-a-ntâmplat cu noi, de am ajuns să curăţăm haina mai mult decât sufletul ce-i
dă formă? Ce s-a-ntâmplat de ne ascundem sângerândele răni interioare în
spatele unor stereotipii străine?
Am uitat să râdem pentru că am
obturat drumul Luminii spre noi. Am uitat să plângem, să dăm frâu liber
lacrimii când e să cadă, uitând că e un dar dumnezeiesc. „Nu se cade!”, ni se
spune ades. Cinic reflexiv peste gramaticile niciodată învăţate până la capăt. Şi
ce anume „nu se cade!”? Să râdem. Să plângem. Să trăim? ...
Am învăţat în ultimele zile cea
mai grea şi mai frumoasă lecţie dintre cele pe care mi le-a dat Dumnezeirea
până acum. Că nu suntem noi cei care îi alegem pe oamenii care ne intră-n
viaţă. Dar că suntem datori să-i alegem pe cei care ne dorim să rămână. Cei
care sunt ei înşişi lecţii frumoase, de folos pentru drumurile spre noi înşine.
Cei care ne umplu sufletul cu un simplu gest, cu un simplu zâmbet, cu o tăcere,
poate, sau o lacrimă. Că toţi ceilalţi nu sunt decât vietăţi pasagere, pe lângă
care ne putem trece clipele, dar pe care suntem obligaţi a nu-i lăsa să ne
murdărească. Cu nici un chip!
Am învăţat că o durere
copleşitoare te poate îngenunchia. Da. Dar doar atât cât să rosteşti o
rugăciune, rotundă ca o lacrimă ce nu mai poate să cadă. Apoi, te ridici.
Încet. Tremurat. Şovăitor, cumva. Şi mergi mai departe. Chiar dacă ştii, simţi,
înţelegi că nu mai eşti acelaşi. Niciodată. Pentru că ţi s-a dublat Lumina. Şi
Dragostea. Şi Dorul. Şi trebuie, aşadar, să le porţi cu demnitate mai departe.
Pentru cine-a fost şi nu mai este. Pentru tine, care EŞTI pentru că Cineva a
fost...
V-aţi întrebat/m-aţi întrebat
mulţi dintre voi, în ultimele zile, cum poate fi singur cineva care are atât de
mulţi prieteni aici, pe facebook, şi chiar în viaţa reală. Ştiţi la ce mă
refer. Şi vă spun: gândiţi-vă bine! Toţi aceştia rămân undeva, acolo, când ne
ridicăm de la birou şi închidem calculatorul; când spunem „La revedere!” şi
închidem telefonul, în urma unei scurte sau lungi convorbiri. Nu e suficient.
Pentru că suntem, cum spuneam, şi trupuri, aşa cum suntem suflete. Suntem
oameni. Care tânjim după îmbrăţişări reale, după mângâieri şi nopţi de dragoste
fără sfârşit... Cu un alt OM. Cu un alt suflet, îmbrăcat într-un trup palpabil.
Nu suntem îngeri, să ne-mperechem
în zbor
Şi să plătim iubirii, -n lacrimi,
vamă!
Suntem un Om frumos lângă alt Om,
Supuşi Dumnezeieştii voi, fără de
teamă...
2 februarie 2014, Simeria
