În numele Prieteniei

În numele Prieteniei

Chiar şi pentru cei mai creduli există o clipă atât de înaltă, atât de adâncă, în faţa căreia – chiar involuntar – nu poţi rosti nimic altceva decât: „N-aş fi crezut!”... Dar trebuie să crezi, pentru că clipa aceea îţi aparţine, ţi se oferă cu tot ce mai dumnezeieşte poate cuprinde... Trebuie să crezi – s-o primeşti cu tâmpla privirii înălbită de sarea lacrimii – s-o trăieşti cu rotundul cel mai infim al fiirii tale – s-o simţi în puterea inimii ca şi când roşu ţi s-ar fi furişat prin artere...

Există o clipă... I-au spus unii DOR, i-au spus IUBIRE... Şi, dintr-o dată, totul a devenit simplu. Dumnezeule! Cât de simplu!... De simpli. Cei datorită cărora cobori clipa în netulburată transparenţa cuvântului, ridicând-o cu linia vieţii tremurândă – închinare Semnului Sfânt: „Se botează darul lui DUMNEZEU: Prietenie! În numele Tatălui. Şi al Fiului. Şi al Sfântului Duh. Amin”. te să-ţi aduci, întotdeauna. Să spui: „N-aş fi crezut!” Şi să crezi! Chiar şi în puterea unei neimpersonale rugi, atunci când pământul îţi sărută genunchii, iar gândul bate la poarta de sus a cerului:

Lasă-mi, Doamne, astă clipă, nu frânge a ei aripă! Şi prietenii mi-i ţine, viaţa toată lângă mine! Şi-năuntru, şi-n afară... Clipa-asta-atât de rară... Doamne, ruga mea auzi şi în suflet le pătrunzi. Şi în inimă, şi-n gând, şi în pasul pe pământ; şi-n ce sunt, şi-n ce vor fi, până voia-Ţi va voi!... Şi de-o fi să vrei, cumva, cât e lumea! Şi ceva. Orice-ar fi, îţi mulţumim! În veacul vecilor!

Amin.

Alba Iulia

11 ianuarie 1995