Cântecul mierlei, dimineaţa

Cum arată dimineţile voastre? Ce culoare au? Ce parfum? Ce formă? Asta dacă au aşa ceva... Cum sunt ele, pur şi simplu, înainte/după/în loc de a intra pe facebook şi a vă saluta prietenii virtuali cu un gând, o poezie, un cântec? Înseamnă ele ceva pentru voi? Sau nu sunt decât momentul acela urât, în care ştim că trebuie să sune ceasul pentru că trebuie să mergem la serviciu sau la şcoală? Momentul de început al unei oboseli/plictiseli adăugate celorlalte multe, de până acum?

V-aş propune un exerciţiu: încercaţi să vă faceţi dimineţile prietene. Ca şi când ar fi singurul vostru partener la cafeaua pe care o beţi, oricum, pe fugă. Opriţi-vă puţin. Luaţi un loc. Spuneţi-i „Bun venit!”, apoi povestiţi-i câte ceva dintre cele ce aveţi pe suflet. Nu tot dintr-o dată. Pentru că ea, dimineaţa, va veni, iar şi iar, în fiecare zi. şi-o să aveţi timp să-i spuneţi câte toate. Rugaţi-o să vă ajute să vă aşezaţi gândurile, problemele în matca lor firească, pentru a nu vă mai fi ziua o aceeaşi rutină, repetabilă şi stresantă. Zâmbiţi-i. Ei şi luminii cu care vine. Inspiraţi-i miresmele abia ghicite şi lăsaţi-le să vă umple toate nerecunoscutele cotloane ale firii. Daţi-i o formă, fără să o întrebaţi dacă e pe placul ei. Pentru că este, indiferent ce veţi alege. Dimineaţa. Dimineţile. Care vin, de fiecare dată, pentru noi, aşa cum ştim să le aşteptăm, să le merităm, să ni le facem...

Un exemplu: Dimineţile mele sunt tot mai devreme începânde, de-un timp încoace. Altceva. Un alt început, de fiecare dată acelaşi, de fiecare dată altul. Îmi place să privesc, să simt, să respir lumina nenăscută, pe care o trimite uşor, soarele, deschizându-şi alene ochii peste lume... Să aud sunetele ce se vor pierde, mai apoi, în zgomotoasa trecere a zilei. Să încerc să ghicesc ce culoare va avea ziua, pentru mine, pentru lume, pentru vremuri...

Şi mai au, dimineţile astea ale mele, ceva special: un cântec. Cântecul unei păsări. Împrăştiat în curtea casei mele, din nu ştiu care copac încă neînflorit, cântecul se aude puţin înainte de a se lumina de ziuă. Ca şi când el, cântecul, o cheamă, o ajută să se nască, să învingă definitiv întunericul nopţii. Apoi încetează. Cântecul. Când lumina a ajuns aici, instalându-se confortabil peste vieţile noastre, cântecul se opreşte. Ruşinată, parcă, de atâta strălucire, pasărea nu mai cântă. Dar zboară. Spre cine ştie unde, spre cine ştie ce. Dar revine, statornic, a doua zi. N-am reuşit s-o şi văd pe în-cântătoarea dimineţilor mele. Până ieri. E o mierlă. Neagră, cu ciocul galben. Oarecum comună, putem spune. Dacă ne-am lua după aparenţele exterioare. Dacă n-aş/n-am auzi-o cântând...

Şi aflu, cu totul întâmplător, dintr-o revistă acum deschisă: mierlele cântă doar două luni pe an, în lunile martie şi aprilie. Şi – atenţie! – doar atunci când sunt îndrăgostite!

Acum înţeleg. De ce mi se nasc dimineţile primăverii devreme, foarte devreme. De ce cântecul acesta îmi învăluie alinător sufletul, aşezându-se cuminte lângă tăcere, şi gând, şi lacrimă. Transformându-le, astfel, într-un zâmbet de dincolo de firesc, pentru tot ce dincoace de acesta este. Şi înţeleg. IUBESC. Iert. Şi trăiesc. Ca şi cântecul unei mierle: doar pentru că sunt îndrăgostită. Doar pentru că IUBESC.

Camelia Stârcescu